Au trecut aproape doi ani de cînd au văzut lumina zilei rezultatele preliminare ale recensămîntului populaţiei din anul 1992. Am putut afla din acestea că pe întregul teritoriu al ţării au fost înregistraţi 1 milion 620 de mii de locuitori de naţionalitate maghiară. Dintre aceştia, aproximativ 1 milion 600 de mii trăiesc în Transilvania, în accepţia mai largă a acesteia. Avînd în vedere că dispunem aşadar de date relativ recente pe această temă, se poate, pe bună dreptate, ridica întrebarea cum se justifică un studiu cu titlul de mai sus. Mai are vreun rost tratarea unei probleme care, în esenţă, se bazează pe material faptic? După o aşteptare mărită însă, primele rezultate parţiale, în mod vizibil, nu sînt de natură să-i satisfacă pe cei interesaţi. Specialiştii sînt decepţionaţi pentru că datele aduse la cunoştinţă sînt de o jumătate de pagină şi "lacunare" (n-au fost publicate, de pildă, cifrele referitoare la apartenenţa pe baza limbii materne). Cifrele publicate contrazic, pe de altă parte, părerile curente "în circulaţie" la nivelul publicului larg în ce priveşte proporţiile populaţiei maghiare din România. Şi, cînd spunem acest lucru, nu ne referim doar la dimensiunile ei statistice. Publicarea ca atare a datelor recensămîntului populaţiei începe să erodeze o imagine cu încărcătură metaforică pusă în circulaţie de Károly Kós în Kiáltó Szó,[1] şi anume a unei populaţii maghiare transilvănene de două milioane de care "trebuie de-a pururi să ţină seama cel care şi-a extins suveranitatea asupra sa". În ordine logică, e necesar ca, pornind de la această metaforă, fie să declarăm că statistica oficială e falsă, fie să luăm pur şi simplu act de faptul că, după plecarea evreilor şi a germanilor, în Transilvania şi România nici maghiarii nu mai au nici un viitor.[2] Nu e de mirare că mulţi îşi reprezintă populaţia maghiară din România ca pe o "populaţie fictivă", care nu evoluează conform unor condiţii demografice autentice, ci ascultă de legităţile, independente de spaţiu şi timp, ale unui model demografic utopic.

Ingrat lucru ca - revenind de pe tărîmul ideologiei la cel al statisticii - să pui faţă în faţă utopia şi realitatea. Asta nu înseamnă însă neapărat validarea recensămintelor din România. Căci creditul acestora pare îndoielnic; să ne gîndim doar la ecoul pe care l-au avut în presă anomaliile constatate în ce priveşte înregistrarea datelor, în anul 1992. Deşi e greu de hotărît ce anume a suferit o politizare: recensămîntul de acum sau părerile care se exprimă despre el - e incontestabil faptul isteriei politice care exercită o influenţă inevitabilă asupra rezultatelor. Pare aşadar îndreptăţită - dincolo de toate atitudinile părtinitoare de ambele tendinţe - formularea unor ipoteze alternative, în scopul evaluării mai realiste a materialului faptic ce ne stă la dispoziţie.

În cele ce urmează, doresc să schiţez şi eu o astfel de ipoteză, anticipînd că scopul meu nu e să dovedesc cu orice preţ aşa-zisele "măsluiri" din cadrul recensămintelor din România, ci să formulez - fără pretenţii ideologice - exigenţele legate de rezultatele definitive ale recensămîntului încheiat nu de mult. În acest scop, voi urmări mai întîi evoluţia (posibilă) a valorile demografice ale populaţiei maghiare prin compararea sporului natural ipotetic al acestei populaţii cu migrările înspre exterior ale acesteia. Confruntînd rezultatul astfel obţinut cu valorile demografice preliminare ale recensămîntului al populaţiei, voi analiza pe rînd aspectele ce permit prezentare nuanţată a situaţiei generale a populaţiei aparţinînd naţionalităţilor. Deocamdată, nu caut să explic diferenţele dintre valorile demografice ipotetice şi cele reale ale populaţiei aparţinînd naţionalităţilor. Acest lucru va fi posibil - doar o dată cu analiza critică de fond a recensămîntului - doar după ce vom fi în posesia rezultatelor definitive, ce vor cuprinde toate elementele de analizat. Aliniindu-mă practicii specialiştilor autohtoni, dintre recensămintele de după cel de-al doilea război mondial voi porni de la cel din 1956, cu toate că nici acesta nu poate fi considerat fără cusur. Pe această bază, în scopul limitării sferei factorilor de incertitudine, îmi voi schiţa presupoziţiile pornind nu de la creşterea populaţiei maghiare la nivelul întregii Românii, ci doar de la populaţia maghiară intracarpatică (în cele ce urmează: din Transilvania).

Îl citez mai întîi pe István Semlyén: "Cînd vorbim de chestiuni de demografie, nu ne putem gîndi în termeni de ecuaţii simple, cu una sau două necunoscute. Comportamentul demografic depinde de coacţiunea şi interacţiunea a nenumăraţi factori, printre aceştia cei de natură economică şi materială jucînd un rol la fel de important ca şi factorii culturali şi cei de natură cutumiară, în timp ce factorii de psihologie a maselor au un rol aproape la fel de mare ca al prevederilor legale. Tocmai de aceea, stabilirea unor ecuaţii demografice simpliste nu conduce decît la un impas (subl. noastră - Á.E.V.). Poate că cel mai corect este să gîndim în termeni de aporeme demografice şi să nu ne apucăm de rezolvarea lor pînă nu studiem cum se cuvine unele caracteristici ale naţionalităţii noastre, inclusiv cazurile iregulare de mobilitate a acesteia, legăturile interpersonale ale diasporei interetnice, frecvenţa eterogenităţii alegerii partenerilor de viaţă şi multe altele."[3] Publicistul transilvănean, cu merite deloc neglijabile în domeniul cercetărilor demografice, care în trecutul apropiat - depăşind greutăţile întîmpinate în privinţa accesului la date nepublicate de către cei din afara sferei autorităţii - a făcut poate cel mai mult în domeniul studierii demografiei la nivelul populaţiei maghiare din România, se pare că a ştiut cu precizie ce înseamnă truda ingrată cu aporemele: în locul abordării statistice a manifestărilor ce îmbrăţişează toate aspectele existenţei naţionalităţii - să migăleşti cu problema lipsei datelor. Ne putem da seama de importanţa avertismentelor sale izvorîte din scrupulozitatea omului de ştiinţă, mai ales cînd, încă de la primul pas, ne lovim de obstacole aproape insurmontabile.

Anume, nu avem la dispoziţie, de la cel de-al doilea război mondial, o statistică demografică oficială cu privire la mişcarea naturală a naţionalităţilor. În privinţa sporului natural al populaţiei maghiare, se obişnuieşte, în general, să se considere drept punct de referinţă indicatorul mediu la nivelul Transilvaniei; mai mult, după unele păreri, sporul populaţiei maghiare din România se mişcă exact în zona valorică a mediilor pe ţară.[4] Reprezentanţii acestei din urmă opinii se bazează mai ales pe valorile creşterii demografice naturale, superioare mediei pe ţară, din două judeţe secuieşti (Harghita şi Covasna), cu populaţie preponderent maghiară, respectiv din judeţele Mureş şi Satu Mare, locuite într-o proporţie însemnată şi de maghiari şi care prezintă valori comparabile mediei pe ţară. Generalizările unilaterale şi excesive, ce şterg, la nivel de ţară, diferenţierile - şi cu nuanţe etnice - în ce priveşte creşterea inegală a populaţiei trebuie privite ca neîntemeiate, deoarece se poate demonstra că în Transilvania valorile sporului natural au fost, de la începutul secolului, tot timpul mai scăzutte decît în Vechiul Regat. Ocultarea la nivelul Transilvaniei a coeficienţilor de creştere naturală a populaţiei româneşti şi a celei maghiare e mai puţin contestabilă, deoarece acestea au fost într-adevăr, între cele două războaie mondiale, în general, similare. Trebuie să ţinem seamă însă, că şi în Transilvania, pe baza unor date parţial publicate cu privire la naţionalităţi de posibilitatea unor decalări în favoarea populaţiei româneşti. În 1966, de pildă, rata brută de natalitate la nivelul întregii ţări a fost de 14,3 la mie, în Transilvania de 13,9 la mie, în timp ce proporţia numerică a naşterilor de copii vii în rîndurile femeilor maghiare a fost, şi într-un caz, şi în celălalt, de 12,8 la mie.[5] Aceeaşi valoare în cazul românilor (proiectînd datele anului 1965, ca singurele comunicate în mod oficial pînă azi, asupra rezultatelor recensămîntului din 1966) a oscilat, atît la nivelul întregii ţări, cît şi al Transilvaniei, între 14,7 şi 14,8 la mie.[6] O tendinţă asemănătoare se poate presupune şi între 1966-1977, cînd proporţia numerică brută a naşterilor de copii vii în familiile maghiare a fost, în medie anuală, de 18,4 la mie, în comparaţie cu valorile de 20,8 la mie la nivelul ţării şi 19,4 la mie în Transilvania.[7]

Putem menţiona, de asemenea, că, după unele informaţii mai recente, cu ocazia recensămîntului din 1977, în grupa de vîrstă de 50-54 ani femei, aşadar la cele cu perioada de fertilitate încheiată, numărul mediu de copii la femeile românce a fost de 2,4, iar la cele maghiare de 2,2. Această din urmă valoare e similară cu aşa-numitul coeficient de reproducere simplă necesar menţinerii la acelaşi nivel a populaţiei, adică populaţia maghiară atunci nu mai era capabilă - într-o perspectivă mai lungă - decît la propria sa "reproducere".[8]

Date privitoare la mortalitatea în rîndurile naţionalităţilor n-au fost date publicităţii. Între 1966-1977, indicilor bruţi ai naşterilor de copii vii şi sporului de 4,8 la mie la nivelul naţionalităţii maghiare i-ar corespunde, printr-o simplă socoteală aritmetică, un coeficient de mortalitate de 13,5 la mie. (În aceeaşi perioadă, media pe ţară a acesteia a fost de 9,4, iar în Transilvania de 10,2 la mie.) Acest rezultat - mai ales datorită inexactităţii datelor privitoare la naţionalităţi care au stat la baza calculului - nu-l putem accepta ca real. Se poate însă presupune, pe bună dreptate, că la coeficienţii de natalitate aflaţi sub medie ai populaţiei maghiare contribuie indicii de mortalitate apropiaţi de medie sau poate chiar superiori acesteia. Din datele mişcării naturale a populaţiei din perioada 1966-1985 (tabelul 2) reiese că rata mortalităţii în judeţele Harghita şi Covasna nu rămîne mult în urma mediei din Transilvania (după 1977, situaţia e asemănătoare şi în judeţul Mureş); în unele judeţe locuite într-o proporţie însemnată de maghiari ca Sălaj, Satu Mare, Bihor, Timiş şi Arad, această rată e superioară valorii medii din Transilvania.

Indicii de mortalitate, mai favorabili decît media, ai judeţelor Maramureş, Cluj şi Braşov, cu o populaţie maghiară de asemenea considerabilă, ar fi de-acum riscant să fie generalizaţi la populaţia maghiară care trăieşte aici. Această sferă de probleme se află, printre altele, în corelaţie cu mobilitatea în teritoriu şi cu urbanizarea. Se ştie că proporţia populaţiei maghiare ce locuia la oraş era mai mare în trecut decît media pe regiune, iar sporul natural al populaţiei stabilite de mai mult timp la oraş e de obicei mai scăzut. Simplificînd mult lucrurile, această tendinţă se poate caracteriza aproximativ în felul următor: mediul urban influenţează natalitatea în sensul moderării acesteia, iar scăderea numărului de naşteri conduce la îmbătrînirea demografică a populaţiei şi, o dată cu trecerea unei anumite perioade de timp, aceasta atrage după sine în mod necesar un coeficient de mortalitate mai ridicat. În perioada "celei de a doua urbanizări", bazată pe industrializarea forţată, afluxul înspre oraş a grupelor de vîrstă mai fertile şi mobile a întîrziat pînă la un punct acest proces. "Ruralizarea" în acest sens a populaţiei urbane - cu excepţia ţinutului secuiesc - se datoreşte însă în cea mai mare măsură populaţiei româneşti, care a început să se stabilească la oraş într-o proporţie din ce în ce mai mare. Pe deasupra, populaţia românească din Transilvania - în comparaţie cu populaţia maghiară de aici - a avut şi rezerve "din afară". Aşa cum a arătat în mai multe rînduri István Semlyén, ţara poate fi împărţită din punct de vedere al natalităţii în două părţi: zona sud-vestic - sudică, cu o fertilitate mai scăzută, şi cea estic - nord-estică, ce a rămas pînă în zilele noastre tradiţional fertilă. (Această zonă cuprinde judeţele Maramureş, Satu Mare, Bistriţa-Năsăud, Harghita şi Covasna şi, de asemenea, Moldova şi judeţul Tulcea, limitrof acesteia, la nivelul Transilvaniei aşadar ţinuturi în proporţie de 60% cu populaţie românească, şi în ansamblu regiunile precumpănitor din afara arcului carpatic.) Din punct de vedere demografic, întreaga ţară trăieşte din surplusul de populaţie al regiunii răsăritene. Abordînd problematica rezervelor de populaţie şi evaluînd repartizarea în teritoriu a acestora, se poate constata că scăderea sporului natural al populaţiei maghiare tradiţional urbane n-a putut fi contracarată decît într-o mică măsură de mutarea la oraş din zonele de atracţie din jurul oraşelor, respectiv de "roirea" din ţinuturile secuieşti a populaţiei proporţional rărite o dată cu creşterea distanţelor geografice. Faţă de aceasta, la populaţia românescă, ce cunoaşte un nou şi rapid fenomen de urbanizare - chiar şi în partea de sud a Transilvaniei, caracterizată, de altfel, de coeficienţi de reproducţie scăzuţi - multă vreme a predominat fertilitatea ridicată a populaţiei mutate aici în masă (într-un număr important din "Regat"). Populaţia maghiară din oraşele mai mari va pierde acest avantaj demografic vremelnic "din cauza urbanizării mai vechi, a numărului mai mic al maghiarilor mutaţi la oraş şi a integrării mai rapide a acestora în etnosul maghiar urban".[9] Am mai putea avea în vedere şi cîteva cercetări demografice şi sociologice individuale făcute în anii '70 (în zone cu populaţie maghiară răzleaţă, în cătune, în cartiere urbane), care vin de asemenea în sprijinul tezei referitoare la sporul mai scăzut al populaţiei maghiare.[10] Pe baza tuturor acestor aspecte, nu e o prudenţă de prisos să considerăm coeficienţii de spor natural al populaţiei maghiare din Transilvania ca avînd - pe baza deosebirii ce se constată în privinţa coeficienţilor de natalitate, diminuată cu cel puţin o miime - o valoare mai scăzută decît cea existentă în această zonă.

Sporul natural în Transilvania se poate urmări continuu între 1956 şi 1985: sursele referitoare la acest aspect înregistrează o creştere de 7,7 la sută între 1956 şi 1966, de 10,7 la sută între 1966 şi 1977 şi de 5 la sută între 1977 şi 1985. Raportîndu-l la media proporţională a rezultatelor finale în unele perioade, acesta corespunde unui ritm anual de creştere 7,5, 9,2, respectiv 5,7 la mie. În 1989, această valoare a fost de doar 4,2 la mie, pentru ca în 1991 să nu atingă nici jumătate din această valoare. Creşterea populaţiei maghiare din Transilvania se poate aprecia, conform celor de mai sus (diminuînd coeficienţii în mod ipotetic cu 1 miime) şi dacă urmărim în acelaşi timp valorile referitoare la naţionalitate şi limba maternă, că a fost de 105-110 mii între 1956 şi 1966, de 155-160 de mii între 1966 şi 1977 şi de 75-80 de mii între 1977 şi 1985 şi, în continuare, de 25-30 de mii, adică, în total de 360-380 de mii de persoane. Aceleaşi cifre, fără diminuarea cu 1 miime a coeficientului mediu, se situează în jurul valorii de 435-450 de mii.

Numărul locuitorilor de naţionalitate maghiară a fost în 1956 de 1 milion 558 de mii, iar a celor cu limba maternă maghiara de 1 milion 616 mii. Numărul maghiarilor din Transilvania aşadar - în condiţii optime - ar fi trebuit să atingă, la data recensămîntului populaţiei din 1992, pe baza criteriului "naţionalitate", 1 milion 920 de mii, iar pe baza "limbii materne" două milioane.

Aceste valori teoretice n-ar suferi nici o modificare esenţială dacă cifrele ar fi urmărite pe microregiuni (pe judeţe), iar folosirea ratelor diminuate contrabalansează într-o oarecare măsură denaturările inevitabile ale "ecuaţiei demografice ce simplifică realitatea". Ne lipsesc posibilităţile nuanţării în continuare a tendinţelor mişcării naturale a populaţiei ce se conturează din aceste cifre medii. (Date mai amănunţite privind structura populaţiei maghiare în funcţie de sex şi vîrstă, stratificare socială, ocupaţii, mobilitate geografică şi socială, nivel de cultură, de instruire şcolară n-au fost date publicităţii pînă în prezent.) În mod firesc, chiar şi o prognoză demografică dintre cele mai prudente îşi poate avea limitele ei, căci - conform celor spuse de István Semlyén - în ultimă instanţă comportamentul uman este imprevizibil. Acest lucru e cît se poate de adevărat în privinţa apartenenţei etnice. Trebuie să ne fie limpede că evoluţia cifrelor privind naţionalitatea şi limba maternă e influenţată într-o proporţie însemnată de dinamica mai delicată a alegerii identităţii, ce nu poate fi cuantificată cu ajutorul metodelor mişcării naturale a populaţiei. (În condiţiile unei statistici ordonate privind naţionalităţile, s-ar putea conclude asupra acestei dinamici a fenomenului de asimilare tocmai din diferenţele ce există între cifrele calculate privind populaţia şi rezultatele recensămintelor.) Un serios factor de incertitudine îl reprezintă faptul că în anii '70 aproape un sfert (circa 400 mii de persoane) din populaţia maghiară din Transilvania trăia deja răzleţită într-o structură etnică - într-un mediu minoritar de natură să slăbească foarte mult sentimentul de apartenenţă naţională - în care reprezenta doar 5-15 la sută din totalul populaţiei.[11] Dintre factorii incuantificabili ai schimbării identităţii merită atenţie faptul că sporeşte foarte mult numărul căsătoriilor mixte la nivelul populaţiei teritorial şi ocupaţional mai mobile, ce părăseşte mediul tradiţional - populaţie a cărei proporţie în cazul maghiarilor (pe baza scăderii numărului celor care trăiesc în mediul rural) a fost între 1966 şi 1977 de unu şi jumătate valoarea pe ţară. Conform unei (pînă acum unice) informaţii făcute publice, 17,5 la sută dintre unguroaicele căsătorite în 1965 au luat soţi de alte naţionalităţi (15,1% români), iar 13,5 la sută dintre bărbaţii unguri şi-au ales ca soţii femei de alte naţionalităţi (11,7 la sută românce).[12] Această relativă exogamie - independent de dezavantajele legate din capul locului de mediul majoritar - sporeşte, de asemenea, şansele schimbării etnicităţii, fenomen ce însoţeşte schimbul generaţiilor. În sfîrşit - ca o tristă curiozitate -, trebuie să amintim de o devianţă considerabilă din punct de vedere statistic. Într-o estimare care a fost făcută cunoscută nu de mult, în utimii doisprezece ani 25 de mii de persoane şi-au pus capăt zilelor în România. Aparţin "zonei negre" - unde numărul sinucigaşilor la 100 de mii de locuitori e mai mare de 15 - exclusiv zonele transilvănene şi, mai ales, teritoriile unde locuiesc maghiari, ca judeţele Covasna, Harghita, Bihor, Satu Mare sau Mureş.[13]

Mobilitatea spaţială şi schimbarea domiciliului constituie manifestarea vizibilă - în înţelesul strict al cuvîntului - a evoluţiei destinelor umane. Punerea în mişcare în proporţii de masă a populaţiei, fenomen care însoţeşte modernizarea socialistă, se ştie că a avut ca rezultat un aflux masiv din "Regat" în Transilvania, mai ales în regiunile sudice ale acesteia. Pe de altă parte însă, se ştie mai puţin că, în urma migrărilor de populaţie între diferite zone din ţară, un număr însemnat de transilvăneni au ajuns în afara arcului carpatic. Conform statisticilor privind locul de naştere, în 1966 trăiau în Transilvania 397 de mii de persoane, iar în 1977, 533 de mii sosite de dincolo de Carpaţi. Dar nici numărul celor din "Regat" şi care proveneau din Transilvania nu e mic: acesta a fost de 241 de mii în 1966, pentru ca în 1977 să ajungă la 290 de mii de persoane. Nu putem afirma că printre cei din "Regat" născuţi în Transilvania maghiarii erau reprezentaţi proporţional cu numărul lor în ţinuturile de baştină (după cum nu putem susţine nici contrariul). În orice caz - chiar dacă mulţi dintre ei au revenit acasă - trebuie să fi fost mai multe zeci de mii, cea mai mare parte răpîndiţi dincolo de Carpaţi în epoca punerii dirijate în mişcare a unor mari grupuri de populaţie. Aceste zeci de mii pot diminua din capul locului cifrele privind sporul demografic prezumat al populaţiei maghiare din Transilvania în perioada analizată.

Mult mai dramatică e însă pierderea suferită ca urmare a emigrării în proporţii de masă, fenomen constatabil mai ales în ultimii cinci ani. Printre aceştia, îi putem aminti, în primul rînd, pe cei care, între iunie 1985 şi 28 octombrie 1986, posesori ai unor paşapoarte româneşti valabile pentru întreaga lume, şi-au părăsit patria după ce, nereţinuţi de grănicerii unguri, au tranzitat Austria, plecînd ilegal spre Occident. Conform unor date oficiale din acea perioadă ale autorităţilor austriece, 2.329 de cetăţeni români au uzat de această posibilitate, alte surse - invocate de preferinţă - vorbind de 16 mii de persoane, dintre care 75 la sută unguri din Transilvania. În vara anului 1987, timp de cîteva luni mulţi au încercat în acelaşi mod să treacă graniţa româno-iugoslavă.[14]

Majoritatea celor doritori să părăsească oficial ţara şi-au propus să se stabilească în Ungaria. Cu toate că despre fenomenul emigraţionist din anii '70-'80 nu se poate deloc afirma că a cunoscut proporţii de masă, din datele provenite de la purtătorul de cuvînt al guvernului ungar se poate deduce că numărul celor plecaţi din România şi stabiliţi în Ungaria sau al celor care prezentaseră cereri de stabilire definitivă se ridica, la sfîrşitul lui 1987, la 14 mii.[15] Accelerarea ritmului emigrării e demonstrată de faptul că, între 1980 şi 1989, dintre cele 22,5 mii de persoane plecate din România şi stabilite în Ungaria, 18 mii au sosit între 1987 şi 1989.[16] Conform unei informaţii provenite de la Ministerul român de Interne, între 1990 şi 1991 au plecat oficial din ţară alţi 18.534 de cetăţeni de naţionalitate maghiară.[17] Pe baza acestor date parţiale, pare verosimilă afirmaţia - bazată de asemenea pe informaţii de la Ministerul român de Interne - directorului general al Comisiei centrale pentru recensământul populaţiei, cu sediul în Bucureşti, conform căreia în cincisprezece ani au părăsit definitiv România mai mult de 60 de mii de unguri. Această lămurire a fost dată ca răspuns la întrebarea corespondentului Agenţiei MTI în cadrul conferinţei de presă de prezentare a datelor preliminare ale recensămîntului populaţiei, adăugîndu-se că cifra reală poate fi mult mai mare; surse ungare, de pildă, menţionează cel puţin 120 de mii de cetăţeni români de naţionalitate maghiară stabiliţi în Ungaria.[18] Această cifră, preluată şi încetăţenită, face trimitere la estimările - destul de incerte - care (în unele cazuri, prin repetate interferenţe), pe lîngă persoanele emigrate, cuprind şi persoanele care se află în Ungaria cu intenţia stabilirii definitive, ca refugiat sau ca solicitant de azil ori doar temporar, ca muncitor sezonier sau ca turist, dar nu cu scopuri turistice. Ceea ce e sigur este că, potrivit evidenţei Oficiului pentru Refugiaţi al Ministerului Ungar al Afacerilor Interne, între 1988-1991 organele locale ale oficiului şi punctele de primire ale acestuia au înregistrat 51.682 de persoane sosite din România. Dintre acestea, cel puţin trei pătrimi au fost de naţionalitate maghiară.[19] Şeful Oficiului a informat în cadrul unui interviu că pînă la jumătatea lunii mai 1990 au trecut graniţa 60-70 de mii de refugiaţi - într-o proporţie de 75-80 la sută de naţionalitate maghiară - cea mai mare parte a acestora stabilindu-se de atunci în Ungaria.[20] Tot conform unei informaţii interne (de la Inspectoratul General al Poliţiei), în Ungaria trăiesc peste 70 de mii de imigranţi legali; în majoritate, sînt de naţionalitate maghiară, şi în cea mai mare parte au sosit din România.[21] În afară de aceştia - conform unei informaţii de la sfîrşitul trimestrului al III-lea al anului 1991 - 25.580 de cetăţeni români au primit autorizaţii de muncă în Ungaria.[22] Să adăugăm că, potrivit estimărilor, în acea perioadă numărul persoanelor aflate ilegal în Ungaria era cel puţin dublu faţă de al celor aflaţi legal.[23]

Opinia publică e modelată şi de declaraţiile unor personalităţi importante. István Kreczinger, preşedintele Organizaţiei Ungare a Uniunii Mondiale Transilvănene, a estimat, în cadrul unei convorbiri, că numărul celor veniţi din România şi stabiliţi în Ungaria cu începere din 1988 este de 100-120 de mii.[24] După opinia lui László Tőkés, începînd cu schimbările din 1989, aproximativ 100 de mii de unguri "s-au grăbit să părăsească" România.[25] András Sütő, în lipsa unor informaţii exacte, nu abordează cifre concrete - subliniază în aceleaşi timp că apreciază ca o serioasă neglijenţă neconsemnarea celor care pleacă - dar îşi permite să afirme că proporţiile actualei emigrări e cea mai mare de pînă acum.[26] Dacă avem în vedere proporţiile deplasărilor de populaţie ce au urmat primului război mondial şi, mai ales, primei schimbări a autorităţii statale, această afirmaţie pare frapantă şi, cu toate acestea, nu putem spune că ar fi vorba doar de viziunea amplificată la dimensiuni apocaliptice ale unui cărturar îngrijorat - pe bună dreptate - de soarta poporului său. Pierderile numerice suferite de populaţia maghiară din Transilvania - mai ales dacă ne gîndim la urmările demografice imprevizibile ale emigrării - ar fi pentru moment într-adevăr greu de apreciat mai puţin sumbru. Formarea unei opinii obiective nu e îngreunată doar de caracterul fragmentar al informaţiilor ce ne stau la dispoziţie, ci şi de faptul că ştirile privitoare la "emigranţi", "refugiaţi" operează de cele mai multe ori cu cifre privitoare la mişcări migratorii ce acoperă perioade diferite, au un caracter eterogen şi se referă la tipuri distincte de astfel de mişcări. Şi, cum scopul acestui studiu este evaluarea rezultatelor recensămîntului, iar recensămîntul nu e altceva decît fixarea stării momentane a populaţiei, permanent fluctuantă, în perspectiva cercetărilor viitoare, singurul scop pe care l-am urmărit prin enumerarea - nu neapărat convingătoare - a datelor de mai sus a fost de a circumscrie, măcar ca ordin de mărime, sfera celor care, datorită absenţei lor în momentul respectiv, au putut să rămînă în afara operaţiei de înregistrare la scară naţională a populaţiei, incluzîndu-i aici şi pe cei care, o dată cu deschiderea graniţelor, profitînd pe o durată mai mare de conjunctura migrărilor incontrolabile, au plecat din România, fără să-şi propună însă să se stabilească definitiv în străinătate. Numărul acestora - comparînd rezultatele finale ale recensămîntului, evidenţa centrală a populaţiei şi statistica oficială privind emigrările - se poate aprecia la nivelul întregii ţări la un sfert de milion.[27] Cei pripăşiţi în acest mod prin străinătăţi - printre ei, în număr însemnat, maghiarii - nu figurează în nici o evidenţă, dar statistic lipsesc chiar şi în situaţia cînd o bună parte au fost plecaţi în perioada recensămîntului doar ca "navetişti", cu scopul de a lucra temporar pe undeva, ori din motive politice sau de altă natură, rămînînd pe dinafara recensămîntului - uneori, cu bună ştiinţă, datorită recenzorului. (Doar la Sfîntu Gheorghe, 4.000 de persoane.)[28] Absenţa, chiar şi temporară, a acestora trebuie consemnată ca un fapt, fără prezumţii privind motivaţiile invocate de cei plecaţi sau perspectivele de revenire definitivă acasă. Ţinînd seama de acest fapt, eu însumi înclin să fac loc în cadrul cercetării pe care o fac mai curînd unor valori "supraestimate".

Comparaţia lui András Sütő e dureros dar adevărată: emigrarea e ca o hemoragie internă: nu e un proces spectaculos. O posibilă lectură - mai modestă - a acestei metafore ne avertizează că, în afara celor amintiţi mai înainte, trebuie să ţinem seama şi de lipsa celor care, în statisticile privitoare la emigrare, nu figurează ca maghiari, dar care "s-au scurs" din coloanele referenţiale maghiara ale recensămintelor anterioare. În această categorie intră evreii cu limba maternă maghiară plecaţi în Israel sau urmaşii maghiarizaţi ai şvabilor din zona Satu Mare, care, plecînd, au ales pămîntul strămoşilor lor, revenind aşadar în Germania ca germani. În 1956, mai trăiau în Transilvania 21.272 de persoane de naţionalitate evreiască (şi poate şi mai mulţi de confesiune izraelită) cu limba maternă maghiara; azi, numărul acestora este o mie sau două. Pe teritoriul judeţului Satu-Mare de azi, la recensămîntul din 1956 au fost înregistraţi în total 3.600 de germani. În mod surprinzător, tot aici se poate constata un procent de emigrare a germanilor ce depăşeşte cu mult cifra amintită. Doar în anii '80 au plecat din judeţ în Germania 6.716 persoane (rărind, evident, în cea mai mare parte, rîndurile celor care anterior se declaraseră maghiari);[29] în acelaşi timp - conturînd perspectiva continuării emigrării - numărul germanilor rămaşi s-a ridicat la 14.300 de persoane.

Însumînd totul, numărul celor care în perioada acordurilor finale ale dictaturii ceauşiste şi-au luat lumea în cap, al celor care, decepţionaţi de starea politică şi economică actuală a ţării, speră deocamdată să-şi amelioreze posibilităţile de trai în străinătate e estimat la 100-150 de mii, iar al celor care în anii anteriori au emigrat (în primul rînd, în Israel, Germania, Ungaria), respectiv s-au răspîndit în zone mai îndepărtate din ţară, la cel puţin 50 de mii de persoane. Pierderile înregistrate prin emigrare la nivelul populaţiei maghiare din Transilvania pot fi aşadar evaluate pentru o perioadă de trei decenii şi jumătate la 150-200 de mii de persoane.

În cazul dezvoltării netulburate, populaţia maghiară din Transilvania ar fi trebuit în mod firesc să atingă pînă în 1992 1 milion 920 de mii - 2 milioane de persoane. Deoarece, conform ipotezelor noastre, 150-200 de mii au emigrat, cifra privind limba maternă ar fi trebuit să scadă în momentul realizării recensămîntului din ianuarie 1992 la 1 milion 800 de mii - 1 milion 850 de mii de persoane. Numărul celor consideraţi maghiari, dar care din punct de vedere statistic nu figurează în coloanele privitoare la naţionalitate e întrucîtva inferior celui amintit mai înainte. Diminuînd posibila pierdere suferită în urma emigrării de către această categorie cu plecarea din ţară a 30 de mii de evrei, saşi şi şvabi (asimilaţi lingvistic la populaţia maghiară), rezultă 120-170 de mii de persoane. În acest fel, se poate admite că numărul celor de naţionalitate maghiară a fost la recensămînt de 1 milion 750 de mii - 1 milion 800 de mii. Se poate să fi fost mai mare, după cum se poate să fi fost mai mic, deşi diferenţe de ordinul a o sută de mii sînt imposibile. Conform datelor preliminare ale recensămîntului însă, numărul persoanelor de naţionalitate maghiară din judeţele transilvănene a fost de doar 1 milion 600 de mii. Acest fapt e surprinzător şi pentru că, pe baza informaţiei demografice oficiale despre naţionalitatea maghiară - conform căreia cifrele privitoare la sporul natural şi soldul migratoriu concordă în esenţă[30] -, în 1992 cifra totală a acestei populaţii ar fi trebuit să rămînă neschimbată faţa de cea din anul 1977. Faţă de aceasta, conform rezultatelor preliminare privind naţionalităţile ale recensămîntului, scăderea efectivă a numărului maghiarilor din Transilvania într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost de 92.110 persoane. Dacă la aceasta adăugăm faptul că trebuie să presupunem, ca şi în cadrul înregistrărilor operate în timpul recensămîntului existenţa, şi în evidenţele demografice oficiale privitoare la naţionalităţi anumite denaturări, atunci, faţă de 1977, din suita de date oferite de recensămîntul din anul 1992, lipsesc aproape 100 de mii de maghiari.

Diferenţa dintre datele estimate de mine şi cifra efectivă e chiar mai mare: între 150-200 de mii, respectiv 200-250 de mii. Această deosebire considerabilă s-ar putea explica prin faptul că cu ocazia estimării am admis că sporul natural pe parcursul celor trei decenii e mai mare decît în realitate, iar emigrarea mai mică decît în realitate. Distanţa ascunde în ea şi o efectivă pierdere prin asimilare, dar tot atît de bine pot contribui şi abaterile motivate de interese ale subiecţilor recenzaţi ori "abaterile" făcute cu bună ştiinţă de recenzori (pe baza manipulării la înregistrarea sau la evaluarea datelor). Trebuie să ţinem seama în aceste situaţii şi de inevitabilele inexactităţi şi lipsuri în înregistrarea datelor. Avînd în vedere convergenţa tuturor acestor factori, cifra "reală" o putem căuta pe undeva pe la mijlocul drumului între valorile de mai sus, adică trebuie să admitem rămînerea numerică a populaţiei maghiare din Transilvania cel puţin la nivelul anului 1977.

"Abaterea înregistrată la declarare" e o noţiune cu dublu înţeles. Pe lîngă deplasările valorice la nivelul recensămîntului ale cifrelor "etnice", trimite şi la diferenţa care se poate constata concomitent la nivelul valorilor privind limba maternă şi naţionalitatea. În acest context, e cît se poate de regretabil procedeul oficiului de statistică din Bucureşti că printre datele preliminare publicate nu figurează şi cele referitoare la limba maternă. Recensămîntul din anul 1992 însă a cules, după multe decenii, şi informaţii privitoare la apartenenţa confesională, oferindu-ne astfel posibilitatea ca, pe baza acestor date preliminare, să încercăm, chiar în cadrul sistemului recensămîntului, să evaluăm aceste "abateri înregistrate la declarare". Mai exact, vom analiza dacă nu ajungem cumva, comparînd datele privind naţionalitatea şi confesiunea, la un rezultat esenţial diferit în privinţa numărului maghiarilor, formulînd părerea că cifra cu privire la apartenenţa lingvistică reflectă, după opinia noastră, mai fidel sentimentul apartenenţei la comunitatea maghiară.

Specialiştii maghiari care au primit cu neîncredere informaţiile româneşti oficiale au uzat întotdeauna de posibilitatea folosirii controlului oferit de statistica confesională şi bisericească. Situaţiile, de multe ori inexacte, oferite de Biserici, pentru diferite perioade, sînt însă, de obicei, necorespunzătoare unei comparări nemijlocite cu informaţiile oferite de recensămînt. (Fapt ilustrat cît se poate de limpede de László Fritz, care, în cadrul evaluării - invocate de multe ori şi care de altfel, din punct de vedere metodologic, e impecabil - a numărului maghiarilor pe diferite confesiuni la nivelul anului 1910 şi pe care o raportează la date de provenienţă bisericească din jurul anului 1927,[31] a ajuns la totalul de 5,7 milioane de transilvăneni, faţă de rezultatul recensămîntului din acelaşi an de doar 5,4 milioane). Tocmai de aceea, e mai potrivit să pornim de la exemplul lui Alajos Kov cs; el a comparat cifrele anului 1910 cu datele confesionale oferite de recensămîntul românesc din 1930.[32] Azi însă, proporţiile numerice pe confesiuni la nivelul anului 1910 ale persoanelor cu limba maternă maghiara şi-au pierdut actualitatea în cazul Bisericilor istorice multinaţionale. S-au întărit Bisericile neoprotestante, ca şi comunităţile religioase mai mici, care nu dispun de o tradiţie deosebită. În aceste condiţii, nu putem ajunge la un rezultat corespunzător decît prin combinarea metodelor de mai înainte, pe baza datelor pe confesiuni oferite de recensămînt şi făcînd apel la sursele bisericeşti mai recente privitoare la compoziţia naţională a diferitelor confesiuni. Desigur că valabilitatea datelor confesionale ale recensămîntului poate ridica probleme. În legătură cu îndoielile, reamintesc că Alajos Kovács, care contesta cu hotărîre credibilitatea informaţiilor cuprinse în statisticile româneşti privitoare la naţionalităţi, considera cifrele referitoare la confesiuni ca demne de crezare. Aşa cum spunea, "confesiunea e mult mai caracteristică şi mai categorică, şi pe deasupra e semnul distinctiv prins în evidenţe într-un mod aproape administrativ al fiecărui om, astfel încît şi la declararea datelor e negreşit mai bună decît originea etnică sau limba maternă". În general, datele confesionale înregistrate de recensămîntul din 1992 permit o analiză atotcuprinzătoare, căci doar 0,2 la sută din populaţie a declarat că nu aparţine nici unei confesiuni. Faptul că pe cît se pare România e o ţară "credincioasă" poate, la prima vedere, să pună pe gînduri, ţinînd seama de cele patru decenii şi jumătate de propagandă ateistă. De parcă - citîndu-l pe Zoltán Dávid -"recenzorii ar fi încadrat cu orice preţ populaţia printre credincioşii vreunei religii".[33] Recensămîntul nu constituie însă o măsurătoare de sociologie confesională; obiectivul acestuia nu e analizarea convingerilor religioase sau a practicării efective a unei religii. În condiţiile din România, mărturisirea unei credinţe e încărcată şi de evidente semnificaţii naţionale. (Nu e curios nici măcar faptul că un om de specialitate - Preşedintele Comisiei Naţionale pentru Statistică - îşi permite să facă declaraţii sentimentale: e mîndru de caracterul poporului român, care şi-a păstrat neştirbită credinţa străbună.)[34] Din această cauză, datele privind situaţia cultelor trebuie considerate "fidele" realităţii confesionale, astfel încît putem, pe bună dreptate, admite că în ele se exprimă - cu excepţia unor cazuri speciale - apartenenţa culturală care se manifestă şi la nivelul ascendenţei identitare, mai exact coincidenţa dintre religie şi naţionalitate.

Datele preliminare ale recensămîntului au constatat că numărul total al credincioşilor din cadrul Bisericilor maghiare istorice din Transilvania se ridică la 1.733.083. (842.259 de romano-catolici, 794.632 de reformaţi, 75.846 de unitarieni, 20.346 de sinodo-presbiterieni.) Dintre aceste culte, doar credincioşii Bisericii reformate şi ai celei unitariene pot fi consideraţi aproape în totalitatea lor maghiari. În cadrul superintendenţei evanghelice sinodo-presbiteriene timişorene, întîlnim deja şi comunităţi de limbă slovacă de aproximativ 5 mii de suflete (dintre acestea, cea mai mare e cea de la Nădlac), ba chiar trebuie să avem în vedere şi comunităţi româneşti. Biserica romano-catolică e mai multicoloră din punct de vedere naţional. Pe teritoriul episcopiei de Timişoara, catolici sînt şi germanii, croaţii, cehii, caraşovenii, în parte slovacii şi, într-un număr definit şi bulgarii. Tot catolici sînt şi germanii şi slovacii de pe teritoriul episcopiilor de Oradea şi Satu Mare. În cadrul episcopiei de Alba Iulia, există de asemenea cîteva mii de catolici cu limba maternă germana.[35] Tot catolici sînt polonezii, şi chiar circa 5 mii de ucraineni.[36] În toate diocezele, pot fi întîlniţi credincioşi români proveniţi din căsătorii mixte, deşi, numeric, un factor mai important îl constituie mai ales catolicii de naţionalitate română proveniţi din judeţele din Moldova. (În cazul lor, nu e exclusă nici cifra de mai multe zeci de mii.)[37] Adunîndu-i pe cei aparţinînd amintitelor naţionalităţi mai reduse numeric, cifra catolicilor nemaghiari e de aproximativ 110 mii. Presupunînd existenţa unei diaspore interne catolice româneşti - ţinînd seama de faptul că dintre membrii fracţiunilor etnice mulţi sporesc în cadrul recensămintelor numărul celor de naţionalitate română - cifra credincioşilor Bisericilor "maghiare" trebuie micşorată cu pînă la 150 de mii de persoane.

Pe baza datelor preliminare ale recensămîntului, numărul credincioşilor maghiari ai Bisericilor istorice transilvănene trebuie stabilită la aproximativ 1 milion 600 de mii. Acest număr nu diferă prea mult de cifra privitoare la naţionalitate, care, la prima vedere, trezeşte inevitabil îndoieli: corelaţia nu oglindeşte oare intenţionalitatea care i-a călăuzit pe elaboratorii recensămîntului? Merită aşadar să comparăm această cifră cu datele oferite de Biserici. Numărul comunicat privitor la reformaţi şi unitarieni corespunde în mare cu cifrele cunoscute de mai înainte. Diferite surse oficiale vorbeau la sfîrşitul anilor '80 de 700-715 mii de reformaţi şi de 70-75 de mii de unitarieni în întreaga ţară.[38] Avînd în vedere că evidenţele privind comunităţile reformate sînt incomplete - efectivul real al credincioşilor poate fi mai mare chiar şi cu 20 la sută[39] -,pentru comparaţie e mai potrivit să luăm ca bază cifra ponderată de 800-850 de mii. Sînt evident mai puţini evanghelicii sinodo-presbiterieni faţă de 32 de mii, cît s-a ştiut pînă acum. La aceasta, se poate să fi contribuit faptul că recenzorii i-au confundat pe cei aparţinînd Bisericii maghiare cu saşii evanghelici.[40] Faţa de cei 800-900 de mii cîţi figurează în sursele amintite - bazate pe informaţii semioficiale -, şi numărul catolicilor de limbă maghiară e mai mic, deşi în acest sens e greu să tragem concluzii de perspectivă, deoarece nu ştim dacă cifra de mai sus conţine şi numărul estimativ - cît se poate de nesigur - al populaţiei maghiare extracarpatice. Datele pe anii 1990-1991 ale episcopiilor transilvănene au înregistrat în total 932 de mii de credincioşi de diferite limbi (Alba Iulia 542.164, Timişoara 158.880, Oradea 111.085, Satu Mare 120.000).[41] Comparativ, cifra de 842 de mii a recensămîntului indică o scădere de 90 de mii de persoane. O explicaţie parţială a acestei scăderi o pot oferi emigrarea - fenomen prezent şi în rîndurile germanilor -, ca şi revenirea în sînul Bisericii greco-catolice a credincioşilor care-şi găsiseră pentru un timp adăpost în Biserica romano-catolică. În oglinda cifrelor de mai sus, trebuie în orice caz să tratăm cu prudenţă eventuala problemă a manipulărilor care ar fi putut avea loc în cadrul recensămîntului. În locul campaniilor cu rezultate îndoielnice duse pentru "recensămîntul alternativ", pentru "autonumărarea naţională", anunţate din timp în timp, ar fi mai util ca energiile să fie îndreptate înainte de toate spre organizarea unor evidenţe bisericeşti cît mai exacte, elaborarea unor situaţii demografice pe confesiuni, centralizarea şi publicarea acestora.

Nu trebuie să trecem cu vederea că întîlnim maghiari şi în cadrul altor confesiuni. Înainte vreme bunăoară, cultul mozaic era considerat unul dintre cele mai însemnate culte maghiare. Azi însă, dintre cei 2.875 de izraeliţi înregistraţi în Transilvania, cel mult 1,5-2 mii sînt maghiari. E importantă însă cifra greco-catolicilor maghiari; protopopul sătmărean Béla Pallai estimează la 50 de mii numărul credincioşilor săi.[42] Putem aminti şi comunităţile neoprotestante, ca şi alte comunităţi religioase, din ce în ce mai viguroase (penticostali, baptişti, adventişti, creştini liberi după evanghelie), în cazul acestora tatonările la nivel de cifre mergînd pe un teren şi mai nesigur. O mare parte dintre ei îşi desfăşoară activitatea în limba română, deşi nu sînt rare cazurile cînd, în ţinuturile eterogene din punct de vedere naţional, se înfiinţează comunităţi bi- şi chiar trilingve.[43] În regiunile unde naţionalitatea maghiară trăieşte dispersată şi e în inferioritate numerică, folosirea bilingvismului nu e practicată; în general, se poate spune că în comunităţile neoprotestante valoarea limbii materne e mai mică decît în cadrul Bisericilor istorice.[44] Există printre sursele citate unele care vorbesc de un număr de credincioşi maghiari neoprotestanţi de doar 23,4 mii; cea mai mare parte însă a lor menţionează 80-90 de mii. Dintre cei 294.144 de credicioşi neoprotestanţi înregistraţi în Transilvania în cursul recensămîntului, am putea - estimînd mecanic pe baza proporţiei lor la nivelul judeţelor - ajunge în cazul maghiarilor la o valoare de aproximativ 50 de mii de persoane. Printre cei aparţinînd unor comunităţi neamintite mai sus, printre ateişti şi cei din afara comunităţilor, respectiv printre persoanele care nu şi-au declarat confesiunea, putem, folosind o metodă similară celei de mai sus, să presupunem existenţa a 10-15 mii de maghiari. Pe temeiul tuturor acestor elemente şi ţinînd seama că din grupările oficiale pe naţionalităţi am scăzut din cadrul Bisericilor istorice credincioşi care sînt maghiari (de exemplu, pe cei de origine şvăbească din ţinuturile sătmărene), numărul obţinut din datele privitoare la cele patru confesiuni importante ar putea fi mai mare chiar şi cu 100-125 de mii. Astfel, deducînd din datele recensămîntului, numărul maghiarilor care trăiesc în Transilvania ar putea fi estimat pe baze confesionale la aproximativ 1 milion 700 de mii.

Această aventură în lumea cifrelor - combinată şi cu niţel "aventurism statistic" - demonstrează că imaginea făurită pe baza cifrelor preliminare privind naţionalitatea (înregistrate în cadrul recensămîntului) e simplificată şi derutantă. Sub efectul alarmei provocate de manifestările oficiale însoţite de accente politice, ca şi de "sentinţa" - ce pare fără drept de apel -"pronunţată" de singura cifră publicată pînă în prezent, întrebarea "cîţi sîntem" a devenit chestiunea centrală a cunoaşterii de sine naţionale. Deşi ar trebui să analizăm mai curînd cine sînt cei al căror număr "exact" sîntem curioşi să-l aflăm. Într-o ţară multinaţională, doar în visele politicienilor există, similar "naţiunii omogene", o "naţionalitate omogenă". Tradus în limbaj statistic, acest lucru înseamnă că, într-un mediu eterogen din punct de vedere naţional, fenomenul complex al identităţii etnice e imposibil de cuantificat doar pe baza unuia sau doar pe baza celuilalt unghi de vedere. Pînă una alta, cert e doar faptul că - în orice condiţii şi în pofida oricărei alte păreri - 1 milion 600 de mii de locuitori ai Transilvaniei au fost înregistraţi ca maghiari. Din aceasta însă, nu urmează cîtuşi de puţin că potrivit recensămîntului de acum numărul maghiarilor ar fi doar atît. De aflat n-o să aflăm nici ulterior cîtor oameni au reuşit recenzori părtinitori să le conteste identitatea maghiară, însă ca urmare a celor prezentate mai sus există categorii care mai pot să constituie "obiect de dispută" - persoanele încadrabile în ele putînd să apară în coloanele privitoare la limba maternă ca maghiari. Cifra definitivă referitoare la limba maternă trebuie să fie preferabilă cifrei privind naţionalitatea, fapt căruia îi conferă plauzibilitate şi legăturile interetnice înregistrate în cursul recensămintelor anterioare. Evoluţia valorică a acestor legături e prezentată în coloanele de cifre de mai jos, care rezumă situaţia la nivel naţional.

Se poate constata că în 1956 numărul persoanelor cu limba maternă maghiara a fost cu 66 de mii mai mare decît al celor de naţionalitate maghiară. Din tabel, reiese şi faptul că numărul persoanelor cu "dublă ascendenţă identitară" în înţeles statistic e mai mare decît soldul cifrelor privind limba maternă şi a celei privind naţionalitatea. Cu toate acestea, respectiva diferenţă a scăzut pînă în 1977 la o fracţiune, în timp ce numărul celor cu ascendenţe identitare eterogene a rămas în mare şi per total neschimbat. (Valorile cuprinse în coloana a doua au scăzut, fapt care se poate explica prin desprinderea unor pături asimilate lingvistic; valorile din coloana a patra însă au sporit, situaţie care trimite la o disimilare tot mai pronunţată.)

Se poate aminti ca un aspect interesant că, dacă, pe baza corelaţiilor tabelului, am totaliza numărul tuturor celor care aparţin la nivelul vreunuia dintre criterii etniei date (în cazul nostru, maghiarilor), atunci am ajunge la o valoare superioară şi cifrei privind limba maternă, şi celei privind naţionalitatea. În mod logic, această operaţiune se poate realiza în felul următor: soldul coloanelor întîi şi a doua, respectiv al coloanelor a treia şi a patra dau deopotrivă cifra celor"de aceeaşi naţionalitate şi cu aceeaşi limbă maternă". (Aceasta a fost în 1956 de 1.564.959, în 1966 - concordînd în mod surprinzător cu rezultatul publicat anticipat, de 1.602.604 persoane - de 1.602.259, iar în 1977 de 1.670.568. (Ultima cifră provine din volumul cu rezultatele - provocatoare de scandal - ale recensămîntului respectiv) Dacă însă la numărul celor "de aceeaşi naţionalitate şi cu aceeaşi limbă maternă" am adăuga valorile din coloanele a doua şi a patra, adică cifrele celor "de altă naţionalitate şi cu altă limbă maternă", atunci am ajunge la totalul tuturor celor care aparţin etniei respective după "naţionalitate sau limbă maternă". Această valoare - imaginară - a fost, în cazul populaţiei maghiare, de 1.676.416 în 1956, de 1.667.206 în 1966 şi de 1.762.915 în 1977. Acest procedeu, valabil din punct de vedere logic, ar trebui repetat desigur în cazul tuturor etniilor. În acest fel - ţinînd seama de interferenţe, care sporesc în substanţa lor cifrele în cazul tuturor etniilor -, am ajunge la o valoare esenţialmente superioară totalului populaţiei ţării. Această diferenţă (totalul la nivel naţional al cifrelor - socotite pe fiecare etnie - al celor de naţionalitate şi cu limbă maternă diferite) a fost în 1956 de 346.660, în 1966 de 177.803, iar în 1977 de 318.200.

La întrebarea pusă de atîtea ori referitoare la cîţi maghiari (români etc.) există, se poate, fireşte, răspunde şi în acest fel. Cu siguranţă că cifra - totalizatoare - cea mai mare dintre valorile posibile "sună" mai bine. Analizînd criticile celeilalte părţi, critici care despică firul în patru, întîlnim deseori atît de partea română, cît şi de partea maghiară estimări ce folosesc această metodă. Specialişti "care întorc socotelile pe toate feţele" - în ce-i priveşte, oameni de bună-credinţă - , în dorinţa de a demonstra existenţa unei proporţii cît mai mari a propriei etnii, de cele mai multe ori ocultează sau evidenţiază în mod exagerat unele caracteristici ale identităţii naţionale. În mod firesc, aceasta duce la un rezultat dintre cele mai favorabile pentru grupul etnic respectiv. Să nu uităm însă că acest mod de a prezenta lucrurile e statistic irelevant, valorile obţinute în acest fel neputînd înlocui datele fundamentale, clădite pe criteriile general acceptate de statistica naţionalităţilor, adică datelor de bază referitoare la naţionalităţi şi limba maternă. Acest procedeu, şi mai ales modul lui de aplicare consacrat oficial (aşa cum a fost uzitat de Oficiul de Statistică din Bucureşti la stabilirea numărului de români în volumul cuprinzînd datele recensămîntului pe anul 1977) e incalificabil din punct de vedere ştiinţific, făcînd parte din instrumentarul "statisticii agresive" motivate politic.

Conexiunile latente existente în raporturile interetnice, care unesc prin mii de fire unele naţionalităţi, nu pot fi puse în lumină decît de tabele corelative elaborate în procesul prelucrării datelor brute. Acestea mai trebuie aşteptate, dar anumite semne ne oferă de pe acum posibilitatea să observăm că încă de la nivelul cifrelor etnice brute înregistrate de ultimul recensămînt se va putea pune în evidenţă (mai accentuat decît în 1977) faptul dublei ascendenţe identitare. Iată cîteva date parţiale preliminare privitoare la acest aspect: în judeţele Bihor şi Mureş, unde - pe baza constatărilor sociologilor români "două treimi din totalul ţiganilor vorbesc ungureşte şi se declară maghiari"[45] - efectivul populaţiei de naţionalitate ţigănească a sporit faţă de 1977 de la 12.014 la 23.030, respectiv de la 20.019 la 34.581, efectivul populaţiei maghiare a scăzut în acelaşi timp în aproximativ aceeaşi măsură. În judeţul Satu Mare, unde procesul de asimilare lingvistică a ţiganilor reflectă în general proporţiile etnice oficiale, numărul acestora s-a dublat (a crescut de la 5.256 la 10.553). În judeţele Harghita şi Covasna, populaţia ţigănească locală - cel puţin lingvistic - s-a integrat aproape în întregime în maghiarime. Numărul lor oficial chiar a scăzut întrucîtva; faţă de 6.750, cîţi erau în 1977, în 1992 au fost înregistraţi 6.670, cu toate că în aceste două judeţe efectivul populaţiei ţigăneşti se ridica, conform unei estimări din 1981, la 16.715. (Nu e întîmplător că, în polemica de presă care a avut loc în cursul recensămîntului un, punct de acuzare special, venit dinspre partea românească, l-a constituit aici înregistrarea ţiganilor ca maghiari.) În orice caz, la Sfîntu-Gheorghe în 1977 au fost înregistraţi doar 93 de ţigani, acum însă s-a constatat existenţa a 868 de persoane de naţionalitate ţigănească, dintre care aproximativ 800 s-au declarat ca avînd limba maternă maghiara.[46] La Satu Mare, unde în 1977 au fost înregistraţi 991 de persoane de naţionalitate germană şi şvăbească, recensorii au constatat cu prilejul ultimului recensămînt - în pofida emigrării continue -, conform cifrelor preliminare, 3.546 de germani. La Carei, acelaşi număr s-a ridicat de la 406 la 1.150. În localitatea Turulung, după şaizeci de ani, mulţi - 511 persoane - s-au declarat din nou germani, deşi printre ei nimeni nu vorbeşte limba.[47] Nu ştim cum va evolua situaţia maghiarilor greco-catolici încadraţi desigur în cea mai mare parte - pe baza cultului lor, considerat biserică naţională - în categoria celor de naţionalitate română; sperăm că mulţi dintre ei vor putea apărea în datele cu privire la limba maternă. (În judeţul Satu Mare, printre credincioşii Bisericilor istorice şi ai cultului izraelit, numărul celor care se presupune că au fost înregistraţi ca maghiari - scăzîndu-i pe cei de naţionalitate germană, slovacă, evreiască etc. - se ridică la 136,5 mii. Această valoare corespunde în mare cu numărul înregistrat oficial, de 140 de mii de persoane de naţionalitate maghiară. Tot aici însă, recensămîntul a constatat existenţa a 35.665 de greco-catolici dintre care - pe baza afirmaţiei făcute de protopopul Béla Pallai - circa 20-25 de mii de credincioşi au limbă maternă maghiara.)

Pentru a avea o imagine completă - deşi acest aspect nu modifică simţilor tendinţele amintite mai înainte -, trebuie să ţinem seama de faptul că în ţinuturile unde naţionalităţile trăiesc risipit şi în număr redus asimilarea lingvistică în condiţii specifice se poate dovedi mai puternică decît erodarea conştiinţei naţionale. Nu e întîmplător că tocmai cele patru judeţe locuite de maghiari în număr şi proporţie reduse (Alba, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin şi Sibiu) sînt cele în care cu ocazia recensămintelor anterioare numărul celor de naţionalitate maghiară l-a depăşit în mod "neobişnuit" pe cel al persoanelor cu limba maternă maghiara. Dintre cazurile cunoscute din recensămîntul efectuat în anul 1992, cel mai izbitor este cel al localităţii Rodna din judeţul Bistriţa-Năsăud, unde, după punctul mort înregistrat în anul 1977, numărul celor de naţionalitate maghiară a crescut de la 397 (împreună cu satul Valea Vinului) la 779, astfel încît în prezent se declară maghiari de zece (!) ori mai mulţi decît numărul persoanelor care-şi vorbesc efectiv limba.[48]

Aceste exemple luate la întîmplare vin să confirme şi ele că la mulţi identitatea etnică e o stare "dinamică" nu doar la nivelul cronologic al înregistrărilor succesive în diferite perioade, ci chiar şi în momentul efectuării recensămîntului dat. "Apartenenţa" lor nu poate fi judecată decît cunoscînd reţeaua complexă a declaraţiilor divergente. Acest conglomerat poate fi decodat doar după ce, în posesia tuturor datelor de factură etnică suficient detaliate, se vor putea demonstra interferenţele interetnice şi interconfesionale. E datoria elementară a Oficiului Român de Statistică să le publice, măcar şi numai pentru a-şi dovedi buna-credinţă. Cu ajutorul acestor cifre, ne putem face o imagine mai nuanţată despre comunitatea naţională - pe alocuri doar obliterată, din cînd în cînd cu contururi schimbătoare - al cărei efectiv "autentic" şi "exact" vrem să-l aflăm.

Mai există o problemă sensibilă: cea a autenticităţii datelor. În ce priveşte iregularităţile, anomaliile recensămîntului, acestea - conform unuia dintre membrii comisiei speciale a U.D.M.R. de cercetare a abuzurilor săvîrşite cu ocazia recensămîntului - se pare că n-au îmbrăcat mulţumită şi rolului de control pe care l-a avut publicitatea - dimensiuni care să fi produs perturbaţii.[49] Trebuie să sperăm - ca să folosim cuvintele lui Alajos Kovács - că "în prelucrarea datelor cu siguranţă s-a ţinut seama de datele declarate". Alţii nu acordă încredere; după părerea lor, nu sînt excluse "fraudele la centru" ori posibilitatea ca la operaţia de totalizare "cunoscătorii pe plan local ai situaţiei să poată trece sub tăcere un anumit cuantum la nivelul rezultatelor finale".[50] Acest lucru se poate întîmpla cu ajutorul "trucurilor de tehnică de calcul", floare la ureche să faci un program corespunzător care să "aranjeze" datele. Răspunsul dat la întrebările din categoria celor care se referă la naţionalităti puse în cadrul recensămîntului este - mai ales într-o atmosferă supraîncălzită politic - un răspuns conştient. E un fel de referendum. Acest lucru nu trebuie înţeles doar metaforic: recensămîntul a avut loc în scurtul interval dintre referendumul din decembrie privitor la constituţie şi alegerile de la începutul lui februarie pentru autorităţile locale şi s-a desfăşurat în atmosfera imprimată de acestea. Nu o dată s-a întîmplat ca unele apeluri apărute în presa maghiară din România să-l numească, la început, chiar cu termenul referendum. Pare aşadar la îndemînă să evocăm, ca un răspuns analogic la temenile legate de eventualele manipulări, părerea unuia dintre observatorii internaţionali ai ultimelor alegeri parlamentare româneşti (specialist în tehnica de calcul). Deşi nu şi-a putut da seama dacă operaţia de totalizare a voturilor a fost corectă sau nu, deoarece "nici sistemul de tehnică de calcul, nici programele, nici calculatoarele şi nici input-ul şi output-ul informaţional ale sistemului n-au putut fi controlate", pe baza experienţei sale a considerat totuşi că, "în ciuda caracterului incontrolabil al numărătorii voturilor şi a fraudelor electorale, e de presupus că informaţiile comunicate oficial corespund, în esenţa şi tendinţele lor, voinţei alegătorilor" (subl. mea - Á.E.V.). E o altă chestiune ce alegere valorică reflectă votul, aceasta însă nu mai constituie obiectul analizei statistice.[51]

Deocamdată, şi în cazul recensămîntului, potrivirea în esenţă a rezultatului numeric şi a stărilor reale n-o putem decît presupune. Valabilitatea cifrelor, aşadar credibilitatea recensămîntului - spre deosebire de rezultatele electorale - vor putea fi controlate pînă la un anumit grad după ce vom fi în posesia output-ului informaţional (la nivel de aşezare, eventual de cartier) al "sistemului". Pînă atunci, scrupulele noastre din prezent vor deveni şi ele mai adecvate. Conform ipotezei noastre, cifrele privitoare la limba maternă trebuie să modifice şi/sau - prin interferenţele interetnice - să nuanţeze în mod corespunzător imaginea de ansamblu sugerată de informaţiile unilaterale publicate pînă în prezent. Acolo unde, chiar după luarea în considerare a tuturor aspectelor prezentate mai sus, nu primim o explicaţie satisfăcătoare la eventualele noastre întrebări, acolo - şi numai acolo, aşadar parţial - poate deveni necesară ajustarea cifrelor, eventual iniţierea unei noi culegeri de date. Pentru asta însă, e necesară cunoaşterea datelor definitive ale recensămîntului.

La nu multă vreme de la terminarea elaborării manuscrisului, Oficiul de Statistică din Bucureşti a început publicarea datelor cărora pînă acum le-am simţit lipsa. Locul opiniilor noastre a fost luat de informaţii "oficial autentice"; "situaţia probabilă" nu mai constituie de-acum obiectivul, ci punctul de pornire al concluziilor noastre. O pasionantă provocare pentru autor, deoarece îşi prezintă ipotezele şi prognozele într-un moment în care acestea au devenit într-o anumită măsură depăşite. Tocmai de aceea, poate că cititorul îl va ierta dacă primele sale reflecţii legate de proaspătul material faptic se grăbeşte să şi le împărtăşească pe această cale, în chip de încheiere mai puţin obişnuită.

Potrivit rezultatelor definitive, numărul persoanelor de naţionalitate maghiară din România e de 1 milion 625 de mii - în Transilvania, 1 milion 604 mii -,iar al celor cu limba maternă maghiara de 1 milion 639 de mii, în Transilvania 1 milion 620 de mii. S-a dovedit aşadar lipsită de temei ipoteza conform căreia cifra referitoare la limba maternă va fi substanţial mai mare decît cea privind naţionalitatea. Corelaţiile interetnice ale populaţiei maghiare din România sînt prezentate în tabelul nr. 6, comparativ cu recensămintele anterioare.

Faţă de 1977, aşadar, e în scădere şi sfera interferenţelor interetnice (cf. tabelul nr.5). În acest cadru, putem fi martorii întăririi unor duble ascendenţe identitare de natură să contureze continuarea procesului de erodare a populaţiei maghiare. În condiţiile renaşterii conştiinţei neoşvăbeşti din ţinuturile sătmărene, creşterea neaşteptată a numărului persoanelor de naţionalitate germană cu limba maternă maghiara a reprezentat un fenomen previzibil. Creşterea statistică a numărului ţiganilor cu limba maternă maghiara nu are de ce să ne surprindă, poate în afară de faptul că ne-am fi aşteptat la o valoare substanţial superioară celei înregistrate. Nu e un fenomen întru totul neprevăzut - dar e cu atît mai neliniştitoare - răsturnarea contextului interetnic româno-maghiar. Aşa după cum am semnalat şi noi anterior, numărul persoanelor de naţionalitate română, dar cu limba maternă maghiara a fost, faţă de numărul calculabil de 50 de mii, de doar 20-25 de mii încă din 1977.[52] Conform datelor recensămîntului, această valoare a continuat să scadă. Numărul persoanelor cu limba maternă româna care (încă) se consideră de naţionalitate maghiară a crescut brusc, fenomen care sugerează procese asimilaţioniste în direcţia limbii de stat şi care slăbesc într-o măsură importantă robusteţea numerică a populaţiei maghiare. Acest tipic fenomen de diasporă internă nu mai caracterizează azi doar cele patru judeţe amintite: numărul persoanelor de naţionalitate maghiară este şi în judeţele Arad, Timiş, Braşov, Hunedoara, Maramureş şi Cluj superior celui al persoanelor cu limba maternă maghiara.

Tabelul corelativ confesional îmbogăţeşte cu noi posibilităţi interpretarea acestui fenomen (cf. tabelul nr.7).

Cauza fundamentală a abaterii dintre prognoza noastră şi rezultatul final al recensămîntului e cît se poate de evidentă. Tabelul nr. 4 totalizează numărul maghiarilor din categoria altor confesiuni (nu "istorice") şi din cea a persoanelor din afara confesiunilor la 117 mii, iar în cazul de faţă, în cadrul aceloraşi categorii, găsim cu ceva mai puţin de 92 de mii de maghiari. Cauza diferenţei de 25 de mii este că maghiarii - în comparaţie cu prognoza de la care am pornit - sînt reprezentaţi într-o proporţie mai mică decît le-ar fi permis-o posibilităţile lor demografice în cultele penticostal şi baptist, care au cîştigat teren cu precădere în Transilvania. Numărul maghiarilor greco-catolici a rămas şi el în urma celui semnalat de şeful lor bisericesc, acest minus fiind echilibrat însă de plusul ortodox. O lipsă importantă se constată tocmai acolo unde ne-am fi aşteptat cel mai puţin, adică la nivelul Bisericilor maghiare istorice. Numărul credincioşilor de naţionalitate maghiară din cadrul cultelor romano-catolic, reformat, unitarian şi evanghelic se ridică la un total de 1 milion 512 mii. Aici dispar aşadar cei aproape 100 de mii de maghiari lipsă, prezenţi în ipotezele noastre de lucru. Această lipsă - contrar prognozelor noastre - e atenuată doar în mică măsură de plusul înregistrat în Transilvania al persoanelor cu limba maternă maghiara (16 mii). Putem spune - într-o expresie sintetică dintre cele mai generale - că populaţia maghiară "dispărută" din cadrul cultelor istorice trebuie căutată în rîndurile celor înregistraţi de recensămînt ca români şi ţigani. Scăzînd din cei 132.858 de români, respectiv ţigani de confesiune romano-catolică, reformată, unitariană, 32.490 de români şi ţigani cu limba maternă maghiara ajungem la cifra fatală de 100.000, de mai înainte.Cifrele amintite se rezumă la cele înregistrate în Transilvania.

O parte a pierderii e reală, o altă parte e de bună seamă nominală. Nu e lipsit de interes să facem o paralelă istorică. În acelaşi mod, recensămintele ungare de la începutul veacului semnalau în rîndurile "celor de altă confesiune" un avans al celor aparţinînd naţiunii dominante, cu o evidentă nuanţă asimilaţionistă. Pe teritoriul actual al Transilvaniei, numărul maghiarilor ortodocşi a sporit între 1900 şi 1910 de la 20,9 mii la 25,1 mii, iar al maghiarilor greco-catolici de la 63,3 mii la 82 de mii. Aceasta corespunde unei creşteri de 20,4, respectiv 29,5 la sută, comparativ cu sporul natural de 7,8, respectiv 11,7 la sută al cultelor. Cifrele de azi vorbesc despre o "ofensivă" cu semn negativ. În 1910, numărul românilor romano-catolici din Transilvania a fost de doar 7,3 mii, iar a românilor reformaţi de numai 1,3 mii. Numărul românilor de confesiuni "ungureşti" a crescut aşadar de atunci de 11-12 ori, pe cînd cel al maghiarilor de confesiuni "româneşti" a scăzut la mai puţin de jumătate (din care, cel al greco-catolicilor la o treime-un sfert). Cea mai mare parte a acestora din urmă trebuie căutaţi se pare printre cei de credinţă ortodoxă, ţinînd seama de convertirile voluntare sau de cele impuse cu forţa (în 1948, prin decret), ce au urmat diferitelor schimbări ale autorităţii statale. Aceste tendinţe sînt de la sine înţelese ca urmare a răsturnării raporturilor la nivel de autoritate statală, ba, într-o anumită măsură, chiar fireşti. Afirmarea noilor raporturi de interese trebuie înregistrată azi nu doar în ce priveşte declararea naţionalităţii, ci - asemănător recensămintelor ungare de odinioară - şi la nivelul declarării limbii materne. În cea mai mare măsură aşa se explică de ce atît de puţine persoane din rîndurile celor de altă naţionalitate, dar cu confesiuni tradiţional "maghiare" îşi declară limba maternă corespunzătoare confesiunii. Cei mai mulţi din această categorie sînt bi- sau chiar multilingvi. Un exemplu caracteristic în acest sens e populaţia ţigănească; aceasta ori "disimulează" în statistici, şi în acest caz se declară, atît în privinţa naţionalităţii, cît şi în cea a limbii materne, ca aparţinînd populaţiei alături de care trăieşte (în judeţele Harghita şi Covasna bunăoară, mai cu seamă maghiarii, ori, dacă-şi declară naţionalitatea, sporeşte, dintre celelalte populaţii, cu precădere rîndurile celor cu limba maternă româna. (După cum am putut constata, în judeţele transilvănene au fost înregistraţi în 1992 37.468 de ţigani romano-catolici, reformaţi, unitarieni şi sinodo-presbiterieni, numărul ţiganilor cu limba maternă maghiara reprezentînd însă doar jumătatea acestora, adică 18.735 de suflete. Cea mai mare parte a lor, cu toate că au fost înregistraţi ca avînd limba maternă limba ţigănească sau o altă limbă - mai cu seamă româna - cu siguranţă că nu-şi practică viaţa religioasă în aceste limbi.)

În cazul celor multilingvi, statistica privind naţionalităţile e dezorientată, căci practic nu li se poate fixa limba folosită efectiv. Putem constata cel mult predominanţe sau preferinţe în practica utilizării limbilor pe care le vorbesc. Nici în această privinţă Oficiul român de Statistică nu şi-a propus culegerea de informaţii. În lipsa a ceva mai bun aşadar, domeniile de investigaţie care necesită noi "foraje de adîncime" se conturează - la nivelul repartizării lor pe - judeţe şi oraşe-sate - pe linia conexiunilor limbă maternă-naţionalitate şi naţionalitate-confesiune. Aceste analize vor fi cu atît mai necesare cu cît, judecînd după anumite indicii, o parte a maghiarilor din Transilvania au devenit, şi la nivelul coloanelor de cifre ale recensămîntului, o populaţie "care disimulează". E tocmai fenomenul pe care publicistica maghiară din România îl numeşte percutant - făcînd trimitere la erodarea insulelor lingvistice maghiare de dincolo de Carpaţi -"elcsángálás", "elcsángósodás" [În traducere literală, "ceangăizare" (n.tr.)]. Dacă e să căutăm o paralelă mai apropiată în spaţiu, atunci am putea afirma că situaţia etnodemografică a maghiarilor transilvăneni care trăiesc în mediul rural sau urban dispersat şi în inferioritate numerică, în căsătorii mixte începe să se asemene cu situaţia minorităţilor din Ungaria aflate de mai mult timp într-un proces de asimilare lingvistică. Nici în România - ca de altfel nici în Ungaria - nu există explicaţii statistic coerente şi simple ale acestui complex de fenomene.

[1] Celebru manifest politic, ce foloseşte ca titlu o sintagmă din Ioan I, 23 şi în care autorul Károly Kós (1883-1977, scriitor maghiar) face o analiză lucidă a situaţiei de răscruce pe care a reprezentat-o pentru maghiari anul 1920, propunînd, pe "temeiul adevărului şi dreptăţii", soluţii de ieşire din criză (n.t.).

[2] István Tőkés, Önvizsgálat, in Romániai Magyar Szó, 5 iunie 1992, p.7.

[3] István Semlyén, Országos és nemzetiségi népességgyarapodás, in Anuarul Korunk, 1980, p.54.

[4] Vezi de exemplu Ferenc Albert, Statisztika és társadalmi önismeret, in A Hét, 22 octombrie 1992, pp.6-7.

[5] István Semlyén, Demográfiai viselkedés - népesedési politika (5), in A Hét, 13 august 1982, p.9.

[6] Anuarul demografic al Republicii Socialiste România, 1967, p.52.

[7] István Semlyén, Országos és nemzetiségi népességgyarapodás, in Anuarul Korunk, 1980, p.49.

[8] Vasile Gheţău, De ce scade populaţia maghiară în România? in Adevărul, 22 septembrie 1993.

[9] István Semlyén, op. cit., p.53.

[10] Din volumul de studii sociologice intitulat Változó valóság (Bucureşti, 1978). Lucrările lui Sándor Keszi-Harmath, Vilma Kósa-Szántó, László Vetési şi László Vofkori despre aceste aspecte le analizează tot István Semlyén, op.cit., pp.50-51.

[11] Op. cit. p.51.

[12] Anuarul demografic al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967, p.216.

[13] B.T., Erdély - az öngyilkosok "fekete övezete", in Magyar Hírlap, 26 iunie 1992, p.2.

[14] Jelentések a határon túli magyar kisebbségek helyzetéről, Budapest, 1988, p.114.

[15] A kormány szóvivőjének tájékoztatója, in Magyar Hírlap, 19 decembrie 1986, p.5, 29 ianuarie 1988, p.5.

[16] Menekülők, vándorlók, szerencsét próbálók, Budapest, 1992, pp. 11, 76.

[17] Hivatalos adatok a kivándorlásról, in Népújság, 5 martie 1993, p.76.

[18] Kázmér Vajnovszki, Kétségtelenül többen vagyunk..., in Erdélyi Napló, nr.23./1992, p.5. Conform informaţiilor publicate ulterior de organele de interne, numărul persoanelor de naţionalitate maghiară plecate legal între 1977 şi 1991 din România a fost de exact 63.427. Anuarul statistic al României, Bucureşti, 1993, p.143. Directorul general care a răspuns de recensămînt a considerat important să sublinieze că emigrarea a fost de proporţii superioare prognozelor; iar, cu altă ocazie, analizînd cauzele scăderii numărului populaţiei maghiare din România, a arătat de asemenea că datele oficiale referitoare la fenomenul emigraţionist pot fi luate în considerare doar ca o valoare minimală. Vasile Gheţău, op. cit.

[19] Menekültek Magyarországon (1988-1992), in Demográfia nr. 1./1993, p.49. Cf. Tibor Kőszegvári, Biztonságunk és a menekültáradat, in Beszélő nr.8/1993, p.11.; Szűréshatás. Európai befogadáspolitika, in Heti Világgazdaság nr.25/1993, p.9.

[20] Márton Devich, Magyarország sokak számára Kánaán. Morvay István államtitkár a menekültkérdésről, in Magyar Nemzet, 6 mai 1993, p.7.

[21] Ottó Neumann, Új állampolgársága: magyar, in Magyar Hírlap, 8 martie 1993, p.9.

[22] Patrícia Molnár, Az Édentől Középkeletre. Menekültek Magyarországon, in Heti Világgazdaság nr.44/1991, p.88.

[23] Judith Tóth, A politikai migrációtól a migrációs politikáig, in Mozgó Világ nr.11/1991, p.111.

[24] József Botlik, Kötelességünk segíteni az erdélyi magyarságot! Kreczinger István elnök, az EVMSZ közgyűléséről, in Magyar Nemzet, 3 aprilie 1992, p.5.

[25] László Tőkés, Románia a tények nyelvén, in Bihari Napló, 7 iulie 1992.

[26] András Sütő, Erdélyi sors, erdélyi irodalom, in Hitel, decembrie 1992, p.8.

[27] Oficiul de Statistică din Bucureşti a stabilit la începutul lui iulie 1991 că populaţia României număra 23.185 de mii de persoane. La sfîrşitul anului, această cifră a fost, conform informaţiilor demografice, de 23.183 de mii. (Conform altor surse, 23.189 de mii. Cf. Romániai Magyar Szó, 1 mai 1992, p.7.) Conform datelor definitive ale recensămîntului, populaţia României a fost la începutul lui ianuarie 1992 de 22.810 mii, adică cu 376 de mii mai mică decît valoarea medie a cifrelor de mai sus. Această ultimă cifră - aproximativă - îi cuprinde în principiu pe cei plecaţi în străinătate temporar sau definitiv, despre care autorităţile centrale de evidenţă a populaţiei nu aveau cunoştinţă (persoane care au trecut graniţa ilegal, emigranţi ilegali, persoane care se află temporar în străinătate ca muncitori sau din alte cauze). Fenomenul migraţionist necontrolabil apare substanţial mai mic în lumina datelor privind emigrarea ale Ministerului de Interne. Între 5 ianuarie 1977 şi 6 ianuarie 1992, pierderile demografice suferite de România ca urmare a fenomenului emigraţionist - comparînd sporul natural de 1.977.202 persoane cu creşterea reală de 1.250.125 de persoane - a fost de 727.077 de persoane, în timp ce numărul celor plecaţi oficial din România în aceeaşi perioadă a fost de 483.516. Soldul celor două valori e de 243.561. Numărul celor plecaţi neoficial e, în consecinţă, mai mic decît deficitul statistic estimat pe baza efectivului calculat al populaţiei cu 132,4 mii. Diferenţa de 132,4 mii e explicabilă teoretic prin procesul imigraţionist, respectiv de revenire. E frapant însă că din acest presupus fenomen imigraţionist - punînd cap la cap pierderile demografice de natură migratorie, emigrarea oficială şi lipsa evidenţei populaţiei - doar 9,5 mii de persoane revin ultimilor doi ani, respectiv 122,9 mii de persoane ar fi imigrat (ar fi revenit) în ţară în cursul celor paisprezece ani de dinaintea schimbărilor din decembrie. O imigraţie de asemenea proporţii însă e aproape de neînchipuit în anii dictaturii. Clarificarea acestei chestiuni nu e posibilă decît cunoscînd în toate resorturile lor datele privitoare la migraţia internaţională.

[28] József Komán, Lefejezett kezdeményezés? in Romániai Magyar Szó, 14/15 martie 1992, p.1.

[29] Éva Debreczeni, Hányan (nem) vagyunk? (2) in Szatmári Friss Újság, 20 martie 1992.

[30] Dr. Vasile Gheţău a făcut cunoscut, în cadrul unui interviu publicat la 21 martie 1990, efectivele naţionalităţilor din România, calculate la 1 ianuarie 1988. Astfel, pornind de la cifrele recensămîntului pe anul 1977, Oficiul de Statistică din Bucureşti, ţinînd seama de mobilitatea demografică naturală şi de factorii de natură migratorie, a stabilit că numărul maghiarilor din România era la data respectivă de 1.753,2 mii de persoane. Ion Marcovici, Populaţia României pe structurile naţionalităţilor. Dialoguri demografice, in România liberă nr. 75/1990, p.3. Această valoare, luînd ca bază numărul de 1.712,8 mii al persoanelor de naţionalitate maghiară înregistrat în anul 1977 şi ţinînd seama de cele 23,1 mii de persoane emigrate între 1977 şi 1988, presupune un spor natural al acestora de 63,5 mii de persoane. Media anuală a creşterii naturale a populaţiei maghiare ar fi astfel de doar 3,4 la mie, în timp ce media înregistrată în aceeaşi perioadă în Transilvania a fost de 5,5 la mie.

[31] László Fritz, Erdély, Bánság és a kapcsolt részek felekezeti statisztikája (2), in Magyar Kisebbség nr.3/1929, p.115.

[32] Alajos Kovács, Az erdélyi magyarság és a román statisztika, in Kisebbségvédelem nr.1/2/1940, p.8.

[33] Zoltán Dávid, Szlovákia és Románia vallási megoszlása az 1991. és 1992. évi népszámlálás szerint, in Hitel nr. 2/1993, p.91.

[34] Kázmér Vajnovszki, Hithű számok, in Erdélyi Napló nr.24/1992, p.5.

[35] György Jakubinyi, A katolikus egyház újjászületése Romániában, in Távlatok nr.4/5/1993, pp.546-647. Textul original al interviului transmis la 1 mai 1993 de Radio Vatican şi publicat în mai multe locuri, pe baza numerelor din 28 mai al publicaţiei L'Osservatore Romano, respectiv din 18 iulie al publicaţiei La Documentation Catholique.

[36] Ministerul Afacerilor Externe al României, Fehér könyv a romániai nemzeti, nyelvi vagy vallási kisebbségekhez tartozó személyek jogairól (11), in Romániai Magyar Szó, 19 iulie 1991, p.3.

[37] László G. Antal, A magyarság helyzete Romániában, in Limes nr.1/1989, p.124. Conform unui document manuscris din 31 martie 1988, cu titlul Însemnare privitoare la chestiunea catolicilor din România, numărul romano-catolicilor cu limba maternă româna din rîndurile moldovenilor stabiliţi în masă în oraşele mari din Transilvania este - conform unor estimări de provenienţă bisericească - de aproximativ 50 de mii.

[38] Milyen nemzeti kisebbségek élnek Romániában? Sfîntu Gheorghe, 1990, pp.15-16; Ministerul Afacerilor Externe al României, Fehér könyv a romániai nemzeti, nyelvi vagy vallási kisebbségekhez tartozó személyek jogairól (9), in Romániai Magyar Szó, 17 iulie 1991, p.3.

[39] László Sebők, A romániai magyarok száma a népszámlálások és az egyéb statisztikák szerint, in Századok nr. 3/4/1992, p.394.

[40] Ilona M. Guther, A népszámlálás tükrében. Beszterce-Naszód megye, in Romániai Magyar Szó, 9 decembrie 1993, p.1.

[41] József Tamás, Papi és szerzetesi hivatások, in Vasárnap nr. 18/1993, p.1.

[42] Lajos Sike, A magyar görög katolikusokat ruténoknak nevezték! in Romániai Magyar Szó, 29/30 august 1992, p.7.

[43] Zoltán Z. Albu, A legutóbbi népszámlálás a fontosabb egyházi adatok tükrében, in Orient expressz, nr. 23/1993, p.11.

[44] András B. Kovács, Megmenthető lelkek. Nagyszabású terv a szórványok felkarolására. Beszélgetés Vetési Lászlóval, in Romániai Magyar Szó, 11 noiembrie 1992, p.6.

[45] Mihai Merfea, Ţiganii. Integrarea socială a romilor, Braşov, 1991, p.41.

[46] András B. Kovács, Valós számok? in Háromszék, 3 aprilie 1992, p.7.

[47] Éva Emese Gál, Túrterebesi hétköznapok, in Romániai Magyar Szó, 4 februarie 1993, p.3.

[48] Ilona M. Guther, op. cit., p.3.

[49] Tibor Bogdán, Népszámlálók - népszemlélők, in Változó Valóság, nr.2/1992, p.2.

[50] József Komán, op.cit., p.1.

[51] Ágoston Zsembery, Románia választési földrajza az 1992. szeptember 27-i parlamenti választásokon, in Pro Minoritate, nr.10/11/1992, pp.22-23.

[52] Árpád E. Varga, Népszámlálások a jelenkori Erdély területén, Budapest, 1992, p.87.